o leapșă cu cărți

Pentru că vara blogurile, ca mai toată media, par cuprinse de somn și amorțeală, lepșele se înmulțesc ca ciupercile după codul galben. Aș că am furat și eu una de la smilla (acum nu se mai primesc, se fură ;)

1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecã?

Ian McEwan.

2) Din ce carte ai mai multe exemplare?

Am câteva din colecția cotidianul pe care le-am cumpărat la început deși aveam cărțile acasă, probabil de dragul de avea o colecție completă – dar m-am lăsat de sportul ăsta.

3) De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezată în secret?

Ăăă, am avut o pasiune pentru personajul principal masculin din romanele lui Erich Maria Remarque, dar aveam 17 ani pe-atunci.

4) Ce carte ai citit cel mai des?

N-am citit niciodată de două ori o carte.

5) Care era cartea ta preferată la 10 ani?

Benzi desenate cu Digedags, Donald Duck și Mickey Mouse.

6) Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?

Nu-mi amintesc. Când mi se par proaste, le las și se cam șterge orice urmă din memorie.

7) Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?

Skinny Legs & All de Tom Robbins (dar am citit-o în germană). Sau nu, asta a fost anul ăsta. Anul trecut cred că mi-a plăcut mult Middlesex, dar am uitat cum îl cheamă pe tip.

8 ) Dacă ar trebui să obligi pe cineva să citească o carte, care ar fi aceea?

Nu oblig, gusturile diferă mult de la om la om. Eu doar sugerez.

9) Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru literatură?

Habar n-am cine a luat și cine nu.

10) Ce carte ti-ar plăcea să vezi ecranizată?

Niciuna. Nu-mi plac ecranizările.

11) Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?

Nu-mi amintesc decât visele cu sex, sânge și clădiri înalte. Și în astea nu apar nici cărți, nici scriitori – la mine, cel puțin.

12) Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?

Cele pe care a trebuit să le traduc. De la ghiduri pentru înviorarea sexualității, până la cărămizi pline de rețete culinare.

13) Care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?

Păi, ce mi s-a părut prea dificil am cam lăsat de obicei. Habar n-am.

14) Preferi autorii francezi sau ruşi?

Nici, nici.

15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?

Primul. Pe ceilalți mai mult i-am spicuit.

16) Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?

Poziția – amorțesc repede. Și faptul că se termină.

17) Care e romanul tău favorit?

Ah, n-am unul singur. Dar aș putea spune că anul ăsta mi-a plăcut mult "Lumea văzută de Garp" de John Irving.

18) Joci ceva?

Nu, ar trebui?

19) Povestiri scurte, schiţe?

Citesc orice-mi pică în mână.

20) Non-ficţiune?

Momentan mă atrage psihologia. Cea a copiilor.

21) Scriitorul favorit?

În afară de clasicii din manuale, da? În general sunt atrasă mai mult autori statici și sumbri gen Rushdie, Amos Oz, Ian McEwan sau Arundhati Roy, dar mă înfrupt și din cei un pic mai vioi, ca Paul Auster, Philip Roth, ba îmi plac chiar și newcomeri ca Zadie Smith sau J. S. Foer.

22) Ce scriitor crezi că este supraevaluat?

Nu știu, Sadoveanu poate? :)

23) Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?

Biblia. Altfel n-ar avea nicio șansă la mine.

24) Şi…acum ce citeşti?

Torturați-l pe artist (Joey Goebel). E simpatică.

still busy

...cu atât mai mult cu cât tânărul a pus-o de-o febră fără alte simptome. fuckin' great!

mi-a venit băiatul în vizită. aim veeeeeri bizi :)

nu mă pot abține, iertare fanilor mj

sursa: http://themoderatevoice.com/

opoziția

hai, măi, că nu sunt dilimachis total, mai sunt și alții care văd lucrurile ca mine: ăsta, ăsta, ăsta și cred că mai sunt, dar n-o să-mi mai pierd vremea pe subiectul ăsta.... au spus-o mai bine ca mine, poate ar fi bine să mai băgați un ochi și să priviți un pic mai obiectiv lucrurile ;)

îmi cer scuze blogosferei și întregii planete că nu postez clipuri făcute de genii de curând trecute în eternitate, dar mie zilele astea îmi place mai tare piesa asta :)

spălare pe creier

Toată lumea e fan Michael. La știri, de dimineață până seara, numai asta aud de câteva zile. Emisiuni speciale, in memoriam, clipuri și filmulețe cu el pe toate canalele. La toate radiourile cântă Micheal. Organizăm pelerinaj pe un stadion, să ne uităm la imagini dintr-un concert vechi. Lumânări, bocete, dat de ceasu' morții. Prezentări de modă pe muzica lui Michael, în cluburi tot Michael. La televizor, mucoase de 12-13 ani care până ieri se uitau numai la Hannah Montana, acum s-au costumat în Michael. Nu contează că habar n-au cine-i nenea. Nostalgici de patruj' de ani cu lacrimi în ochi (mă umflă râsul), care n-au mai ascultat Maicăl din clasa a cincea. Alții care n-ar fi în stare să fredoneze o singură piesă de-a lui. Însă toată, dar absolut toată lumea este sau a fost sau cu siguranță va fi fană Michel.
Și stau și mă întreb, câți dintre ăștia s-ar fi declarat fani Michel cu câteva zile înainte să moară? Doar pentru că a dat colțu' tre' să ne apuce așa o isterie?
Ok, băiatu' avea un stil al lui. O voce cam de maimuță isterică, dar știa cum să se folosească de ea. Avea și niște mișcări sacadate pe care și le-a perfecționat de-a lungul anilor. Foarte bine, bravo lui. Și-a construit (i-au construit) o imagine beton. A fost deci cam primul dintr-un șir lung de produse media, cu clipuri scumpe, excentrice, hituri de top și tot tacâmul. Ok, unde-i măreața genialitate a artistului aici? Ce anume a lăsat el în afară de un mers cu spatele și niște hituri comerciale? Doar pentru că a fost primul cântăreț (artist mi-e greu să-i spun) și a avut timp să devină cel mai cunoscut, pentru asta e tot circul?
Dar vorba unor fane Maicăl fără argumente: "Tu nu-nțeleeegi...". Da, recunosc, exact asta era și replica mea prin clasa a șaptea, când mă întreba mama să-i explic ce are MJ atât de special.

Ghinionul a început încă de cu dimineață.
Nemâncată, fără cafea băută, m-am dus la Balș, să-mi refac toxoplasma. Însă când m-am prezentat la camera de gardă, asistenta mi-a zis că, nț, nu aici se fac analizele. Degeaba am încercat eu s-o conving că aici le-am făcut și data trecută – deh, îmi convenea acolo, că era gol –, ea a rămas de neclintit: vira la pavilionul 2, la recoltări.
La paviliolul doi, căldură mare. Circa treizeci de suflete așteptau pe hol într-un aer stătut, cu miros de corpuri bolnave și transpirate. Am întrebat care e ultima persoană:
– Ehei, domnișoară, nu e cu rând, îmi zice o doamnă.
– Ah, deci intră care cum poate? întreb și mă bucur, pentru că păream a fi una dintre cele mai agere persoane de acolo.
– Ei, nici chiar așa, întâi trebuie să intre toată lumea, apoi vine și rândul dumneavoastră.
– Calculați vreo trei ore de-acum încolo, mă încurajează un bătrânel.
– Asta dacă repară calculatorul, adaugă doamna. Deocamdată nu intră nimeni, că nu le merge calculatorul.
Great, m-am gândit, simțind deja cum mă indundă diverși viruși inhalați de pe hol. Mai bine mi le fac cu plată. Oricum trebuia să ajung și la Medicover, să văd dacă au un aparat șmecher, DXA se cheamă, să-mi numerere oasele sau ceva de genul ăsta. La Municipal au dar nu merge sau merge dar nu știu să-l folosească, așa că m-au trimis la Medicover. Pe bani, normal.
Așa că o iau lipa-lipa spre Medicover, frumușel pe la umbră. Aveți DXA? N-avem DXA. Bine, atunci doar niște analize de sânge, pls. Rezolv, plec fericită.
Începusem să mă topesc deja, când am ajuns la Bancă – vreau și eu o primă casă.
– Aveți carte de muncă?
– Da, dar cu salariul minim... Restul, pe PFA. De vreo două luni...
– Aaa, păi nu se poate.
– Cum nu?
– Trebuie să fiți PFA de cel puțin 6 luni, altfel nu se pune.
– Păi dacă abia de două luni sunt, ce să fac? Că tot banii ăia îi iau.
– Nu se poate, mai așteptați un an.
Mi-a căzut fața.
Hămesită, obosită, supărată am ajuns la job. Unde am mâncat niște mâncare normală, adică nu de regim. Când mă duc la baie după vreo oră și mă uit în oglindă, să cad jos. Mi se umflase fața. Repede îmi despletesc părul, câteva șuvițe pe față să nu se vadă, le zic că fug să lucrez de-acasă, îmi iau geanta și-o tai.
Mascată cu părul pe față și ochelari de soare mari, se pare că atrăgeam atenția în mod negativ. O țigăncușă de vreo 14-15 ani, cu fuste și basma, ce stătea cu un grup de conaționale la margine de drum și bea apă dintr-un pet, pesemne că a fost deranjată cu ceva de mine, că m-a scuipat cu apa din gură, în boltă, pe tot spatele.
Umilită și umflată, supărată și obosită, am băgat viteză până acasă, cu stropii grei și mari de furtună pe urmele sandalelor.
N-a fost o zi bună, categoric. Să vedem ce mi se mai pregătește mâine.

O baie lungă, ce idee bună, mi-am zis, și am dat drumul apei să curgă în cadă cu un strop de spumant. Apoi m-am cufundat cu o carte bună în apa caldă și prietenoasă. De pe marginea căzii, Izgubil, pisoi curios, studia atent icebergurile de spumă, încercând să pescuiască cu lăbuța norișorii pufoși.
Când am simțit că apa începe să se răcească, m-am ridicat în capul oaselor, mi-am extras șamponul din colțul cu cosmeticale și am început să mă șamponez tacticos.
Deodată aud în spatele meu un zbuf! Ceva căzuse în apă. Cu ochii închiși și mâinile în părul înspumat îmi imaginez că e vreun flacon de balsam pe care l-o fi dărâmat pisoiul. Mâta n-avea cum să fi căzut în apă de pe marginea căzii, în primul rând că mâțele sunt abile și nu cad așa ușor și în al doilea rând că mi-ar fi sfâșiat spatele cu ghearele de sperietură. Sau măcar ar fi spus "miau" sau ceva. Ori eu n-am auzit decât zbuf.
Așa că îmi clătesc mâinile, mă șterg la ochi, mă întorc să văd ce anume plutește în spatele meu în cadă și mare mi-a fost mirarea când am constatat cu mare surprindere că, da, și pisicile știu să înoate. Chiar foarte bine. Cu căpățâna la suprafață, dau din lăbuțe încet și ritmic, precum câinii.
He, he, ai căzut în apă, prostule! Și l-am mai lăsat un pic să înoate, apoi l-am pesuit și l-am depus pe covorașul din baie. L-am felicitat pentru prima lecție de înot și comportamentul exemplar demonstrat cu această ocazie, apoi mi-am continuat liniștită șamponarea.

V-am zis că plec la Brașov, sau? Nu? Am uitat?
Ok, deci ieri m-am întors de la Brașov, de la puiul meu, maimuța mea dragă, suflețelul și obraznicul Mache. Și cred că s-a auzit până-n capitală – periodic plesneam de mândrie. Simțeam cum mă umplu toată de mândrie pe interior, cum mă umflu ca un balon, apoi făceam poc! și iar o luam de la capăt.
Trei motive mari și late am avut pentru aceste poc-uri.
1. În prima zi mi-a demonstrat că știe să meagră cu rolele, binișor. Cu căscuța care-l făcea să semene cu un extraterestru cu cap mare și patinele grele care-l ancorau bine de asfalt, prindea viteză destul de mare cât să alerg după el, strigând în urma lui că încă nu știe să oprească. Mă bucuram că a prins repede mișcarea de picioare, dar îmi spuneam în același timp, hey, it's easy, doar a mai patinat și astă iarnă pe gheață.
2. A doua zi am coborât cu bicicleta pe care, după ce făcuse scandal să-i scoatem rotițele ajutătoare, a refuzat să se mai urce când a constatat că nu poate să bage direct viteză cu ea pe două roți. Fii antenă, i-am zis atunci, fă exact cum îți spun eu. Și i-am arătat câteva șmecherii gen "ține un picior jos și pedala la nivelul ăsta când pornești" sau "apasă tare din prima și nu te uita la roată". El m-a ascultat, eu l-am ținut câțiva metri de șa și, jur că a durat mai puțin de zece minute și a mers singur. De-atunci nu mai vrea cu rolele, i se par prea girlie. Iar cu bicicleta deja face figuri, frâne, se ridică din mers și ia curbele prea strâns. Așa că i-am pus cască. Cine face figuri, tre' să poarte cască.
3. L-am luat de mână și l-am dus la Sala Sporturilor. Sunasem un instructor oarecare, l-am întrebat dacă-mi ia puradelul la numai 4 ani la curs de înot. Veniți să-l vedem cum reacționează, mi-a zis. Așa că ne-am prezentat înarmați cu șlipi&șlapi: un țânc ușor nedumerit de ce avea să i se întâmple, o mamă puțin îngrijorată dacă nu cumva e totuși cam mic și o bunică în pragul leșinului de emoții. Venit instructorul, făcut cunoștință, dat noroc cu juniorul: pe mine mă cheamă George, pe mine mă cheamă Max. Rămâneți 5-10 minute pe hol, mi-a spus, să vedem cum reacționează. Dacă nu plânge, veniți când terminăm, la fără 20. Ne puteți vedea pe acolo – și ne-a arătat o nișă spre bazin, cum treceai pe lângă dușuri. Apoi hărmălaie de băieți la vestiar, schimbarea, dușuri, aliniați, fluier, încălzire... Oare se va speria? Singur cu un necunoscut și o gașcă de băieți mai mari? Oare va plânge când îl va băga în apă?
Stăteam pe hol și trăgeam cu ochiul în bazin. Era cel mai mic. Făcea conștiincios și serios ce vedea la ceilalți, rotiri de brațe, genuflexiuni, aplecări. Apoi i s-au atașat aripioare și un brâu în jurul mijlocului și l-a băgat la apă. N-a plâns. L-am văzut în schimb că tremura (frig? frică?) și aproape că mi-au dat lacrimile în nișa mea. Băiatul meu mare, la cursuri de înot...
Am răsuflat oarecum ușurată, trecuseră cele 10 minute decisive, așa că i-am zis maică-mii "hai să fumăm o țigară", că nu mai suportam niciuna tensiunea din creier. L-am așteptat amândouă la o bere, pe terasa din față, alături de alți părinți de viitori înotători, dând pe rând câte o fugă la nișă, să vedem dacă e ok. La fără douăzeci l-am așteptat la vestiar, cu sufletul în stomac. A apărut zgribulit de frig, cu părul ud, mi-a zâmbit.
- Hat es dir gefallen, Hase? l-am învelit eu repede în prosop.
- Ja, și mi-a tras un rânjet în sus.
- Kommst du noch?
- Ja. Mai vreau. Mult!
Asta a fost! Aproape că s-a auzit cum mi s-a rostogolit bolovanul de pe inimă. I-a plăcut, mai vrea. E de bine.
După care a zis că îi e foame, a devorat un croissant pe drum până acasă, un grătar de pui imediat cum am ajuns sus și trei clătite. Biata mama, mi-am zis, o aduce ăsta mic la sapă de lemn în ritmul ăsta, și între timp mi se umplea sufletul de bucurie.

Ei ziceți voi, să nu plesnești de mândrie de tată? (zic tată pentru că de regulă el e părintele care se ocupă de inițierea puradeilor în sporturi. dar cum am sânii mici și știu să înjur, mă potrivesc și în rol de bărbat uneori)

subțire, de vară...

1984 My family, pe vreme când încă eram cu toții fericiți. Cea cu marsupiu plin de frate-meu e mama, cel care abia încape în poză e taică-meu vireg (cel bio mi-a crăpat anul ăsta, n-am apucat să-l cunosc). Cea cu tunsoare Mireille Matthieu și jeanși albi sunt eu la 9 ani.


1991, 2 mai, la pescari. Mi-era milă de un biet măgăruș orb pe care aveau de gând dă-l dea la pește.
1995. Crescusem. Îmi făcusem fusta din cămăși vechi, în pătrățele, de-ale lui taică-meu, tăiate fâșii și cusute volane. Toată lumea mi-o admira.

1995. Cu Pepsi al meu într-un golfuleț spre vamă. Da, fac nudism de la 2 ani!

1997. Mă mutasem în Vamă. Doimaiul se aglomerase, îmi părea că se duce dracu', în Vamă puteai să respiri.

2000 Începuturile carierei.

Tot 2000. Eram în plină perioadă techno.

2002, Vamă, mai spre Septembrie, așa...
oh, și mai am multe, dar sunt din ce în ce mai compromițătoare și nu-mi permite imaginea de damă fină să mă expun prea tare :))

Văzând cât de dornică sunt să recuperez la capitolul culturalizare, Ada m-a scos la conțert aseară. Mozart rocks îi zicea. Acum, deși ascult absolut orice fel de muzică, de la Rammstein la Comedian Harmonists și de la Paraziții la Klezmer (mai puțin lălăieli fără cohones gen James Blunt sau mai știu eu ce domniță de top), nu sunt fixată nici pe muzică clasică, nici pe rock. Dar eram curioasă.
Mi-a plăcut. Sigur, n-am cazut pe spate ca gândacul, n-am dat din lăbuțe, unele piese mi-au plăcut mult (la Carmina Burana m-am zburlit toată, dar cine n-o face?), altele mai deloc (niște blues-uri de dormitor ieftin), însă în mare a fost okay. Mi-au placut în special orchestra (a lu' Radio) și un chitarist cu alura efeminată (gen Brian Molko în tinerețe) pe care nu știu cum îl cheamă, da-i zburau degetele pe grif de numa' numa'. Însă cel mai mult mi-a plăcut... dirijorul, hehe. Mic și negru pe pătrățelul lui, dând din mâini după niște legi doar de el știute, avea un funduleț sexy de să-l iei acasă, nu alta (iartă-mă, gg). Încercam să-i văd și mutrița, dar al naibii dirijor numai spatele mi-l arăta. Mai încolo s-a întors el, dar mi-am dat seama că am devenit mioapă și nu mai văd bine la distanță... Egal, o să-l gugălesc să văz ce hram poartă.

Ah, da, și a mierlit-o MJ, cică. Eram fană printr-a șasea, șaptea... RIP, honey.

dedicație

pentru toți cei pe care-i strânge cascheta. a se asculta la căști, volum maxim.



uuu, that was good. play it again, sam.


l.e.

na, că nu mă pot abține, tre' să postez și varianta asta :))

aveam vreo 6-7 ani și eram absolut fascinată de piesa asta, o cântam prin casă când nu mă auzea nimeni :)



și da, urăsc din tot sufletul moda optzecistă :)) oricum, e cea mai horror și mai dezavantajoasă din toate modele tuturor timpurilor, se știe.

Azi mi-am început ziua dând nas în nas cu moartea la primele ceasuri ale dimineții. Doi decedați, pe tărgi, acoperiți cu cearșaf, în decurs de o oră, au defilat pe lângă mine. Unuia i se vedeau doar tălpile, celuilalt un pic din păr – pesemne că nu au cearșafuri destul de lungi pentru a înfășura morții cap-coadă la Municipal. În cadrul acela, nu m-au impresionat prea tare.
Spre după-amiază, revenind în același loc, mi-am luat o cafea de la automatul din hol și am scăpat-o pe jos fără a lua măcar o gură din ea. M-am enervat, m-am scobit de încă o hârtie de 1 leu, nu mai aveam. Am renunțat.
Apoi am făcut o șmecherie și am păcălit-o pe zeița blondă ce domnește asupra tratamentului meu. Mi-a scăzut umpic doza.
De la Brașov mi s-a transmis că Max s-a urcat pe role și se dă pe ele de parcă l-aș fi născut cu role-n picioare. Pe țoaclă încă nu merge (pentru cine nu știe, "țoaclă" e echivalentul brașovean pentru "bicla" de București), încă. Iar de marțea viitoare va merge la înot.
Acum am să-mi deschid o bere. Și între timp vă dedic o melodie :)

ze izgubilskaya

Arachnomania

Pisicul Izgubil ne demonstrează de câteva zile că are abilități de spider-cat. Se prinde cu ghearele pe marginea canapelei și circulă așa, de jur împrejur, suspendat. Mai urcă, mai coboară, mai cu capul în jos, mai se dezechilibrează, dar nu cade niciodată.
Max e la Brașov pentru o vreme și m-am gândit că aș avea timp destul să-i redecorez camera. Am lipit acum doi ani niște stickere de perete cu Winnie Pooh (I hate Winnie). Nu știu de ce am făcut-o, Max n-a fost niciodată interesat de ursulețul cu vestuță roșie și în putsa goală, dar erau singurele pe care le-am găsit atunci și voiam să înveselesc camera. Însă acum, că are deja 4 ani, mi se par cam infantile pentru el.
Având deci doi fani înfocați ai lui Spiderman (Max & Izgubilskaia), plus Luca în weekend, cred că e cazul ca pereții să fie redecorați, de data aceasta cu păianjeni! Iată deci la ce m-am gândit.
Zice aici că-s 33 de imagini cu Spiderman & simboluri ale lui, din poză disting vreo opt poziții diferite care sunt fiecare foarte importante în felul lor și care, bineînțeles, trebuie studiate și fidel imitate. Max deja stăpânește vreo șase dintre poziții, mai greu e cu cea "atârnat de pânză" – v-am spus că bietul de el crede cu convingere că la un moment dat, când va fi mare, îi vor crește și pânze? Costum are, mască are, pânze îi mai lipsesc pe la mâini.
Așa că m-am decis, jos cu Winnie, sus cu Spidey! Mai tricky va fi cu imaginile cu păianjenii, oare cum îi voi mai deosebi pe cei vii, care-și fac cuib prin colțurile camerei, de cei lipiți? Dar eu zic că merită această confuzie. Seara, când se va culca, mii de păianjeni și oameni-păianjeni îmi vor păzi odorul și se vor lupta cu eventualii monștrii care vor îndrăzni să-i tulbure somnul...

doamna W. se culturalizează

Vineri seară, primul weekend liberă, fără copil, Max e la Brașov. Două invitații: una cu mame de la 6, alta cu dans de la 7. Acu' ce te faci, zâno? De mers voiam să merg la amândouă, însă nu se putea. M-am gândit să merg de la 6 la mame, să stau 10 minute, apoi s-o șterg la operă. Mi-am dat însă repede seama că n-am șanse să mă mișc atât de rapid pe căldură și am renunțat. Așa că, de data aceasta, am ales cultura. Doamnele mame care știu cât de rare și de neprețuite sunt asemenea clipe mă vor înțelege.
Și m-am dus deci la Sombreros
Tiii, ce mi-o plăcut! Siluete albe și negre mereu cu umbrele la purtător, jocuri de lumini cu paravane și proiectoare din toate părțile, minimalism pe alb/negru, coordononare impecabilă, un strop de culoare pe ici, pe colo, asortată cu umor bine dozat, grație de dansator profi, muzică ok, efecte vizuale, băi! nimic deranjant, nimic tras de păr, nimic românește (normal, sunt franțuji) cu excepția scurtelor prezentări pigmentate cu jocuri de cuvinte și citite în română de către dansatori – delicios accent. De câteva ori mi s-a făcut pielea de găină de mult ce mi-a plăcut, la un moment dat am simțit nevoia să-mi aprind o țigară din același motiv. Acuma, na, poate că exagerez un pic, dar mie îmi place tare mult dansul în general, îmi plac corpurile – cele în mișcare, nu cele de la morgă – și am o slăbiciune pentru grație pusă pă ritm. Deci da, deci dacă ești genul fascinat de oameni în mișcare ritmică și care nu se poate abține să se zgâiască la oameni care dansează – de la baletul de pe tvr2 până la țopăitorii de la nunți/botezuri – atunci recomand din suflet, zău așa, acest șpectacol. Uff, că mult mi-o plăcut!

eu, blogul și pisica

la cererile insistente ale fanilor mei, am postat și o poză cu mine. din nefericire, nu prea mi se văd coatele :)))

Bătrână și plicticoasă, ce poate fi mai frumos?

Pentru că sunt cam slăbănoagă, cam babă și m-a durut în cot să-mi cremuisc coatele cum zice la revistă, m-am trezit că mi s-au ridat. Rău. Adică am așa, una, două, trei făldulețe fine de piele care se strâng în cot când nu e flexat brațul. Hmm, ce-i de făcut? Împachetări cu cremă grasă, injectări cu colagen, îngășare rapidă ca să capăt brațe dolofane? Neah, rămân așa, că-i mai comod. Sper să nu mă deranjeze prea tare, mai ales că nu le văd decât în oglindă dacă mă întorc cu spatele. (Var: "Mai ales că le văd decât în oglindă..."). Dacă vedeți pe stradă o gagică tip "din spate liceu, din față muzeu" cu coate ridate, eu sunt aia.
Cremuiește-te deci, oh, tinerețe efemeră, că într-o bbună zi te vei privi de la spate și vei ajunge la vorbele mele.
În altă ordine de idei, azi dimineață m-am dus la Colentina, aci după colț, la noi, că iar mă buși borșul pe nose circa zdravăn și am vrut să văd dacă nu cumva sunt defectă la nas. Nu-s, dar m-a întrebat cum stau cu Ca. Eheeei, zic, mulțumesc, prost de tot. Bine, fata maichii, ia mai ia tu și niște Ca lactic de 3xzi. Și acum iau și-s foarte fericită.
Max e la Bv. Și se pare că a avut vărsat de vânt atunci când cu bubele, cu febra, cu voma și tusea. Grigore mi-a zis că are bronșită și impetigo. M-am uitat pe net, numai a impetigo nu semănau cele 5 bube ale lui de pe cap. După ce și-a rupt crusta uneia de pe frunte și am văzut ce gaură și-a tras, mi-am zis "ia te uită, a rămas semn ca la vărsat de vânt", dar nu m-am gândit ca poate chiar a fost varicelă. Abia după ce am vorbit cu educatoarea și mi-a zis că bine am fpcut ca l-am expediat la Brașocv, că tot bântuie varicela în grădiniță, m-a lovit revelațiunea. Tiii, câtă perspicacitate pe capul meu! Am pus cap la cap everything și am ajuns la concluzia că Mache al meu a avut vărsat de vânt cât era la mare. Tana-nanam! Fără febre, fără erupție pe abdomen, numai ceva tuse. Și care și-a dat drumul zdravăn abia după ce ne-am întors. Și i-a lăsat o gaură-n frunte. Care n-o să-i mai treacă never ever. Adică o cicatrice pe care iubita sa sper să i-o găsească sexy. Mda.
Izgubil îmi doarme în poală, între timp mi-a revenit și serverul, deci la revedere.
Ah, și mă gândeam (iar) că m-am cam plictisit de blog și că ar fi momentul să mă apuc de scris ceva mai cu cap și coadă. Sau să încerc măcar. (Încep să mă repet, devin plictisitoare chiar și pentru mine însămi.)